Al 2-lea razboi mondial

Al Doilea Război Mondial a fost un conflict la mijlocul secolului al XX-lea care a mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel mai mare şi mai ucigător război neîntrerupt din istoria omenirii. A fost prima oară când un număr de descoperiri tehnice noi, incluzând bomba atomică, au fost folosite la scară largă împotriva militarilor şi civililor, deopotrivă. Al Doilea Război Mondial a provocat moartea directă sau indirectă a aproximativ 60 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populaţia mondială de la acea vreme. În plus, multe alte persoane au fost rănite grav, au căpătat infirmităţi pe viaţă datorită armelor de foc, bombardamentelor clasice sau nucleare, sau datorită experienţelor militare şi medicale inumane la care au fost supuse. S-a estimat că acest război a costat mai mulţi bani şi resurse decât toate celelalte războaie la un loc: 1.000 de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucţia de după război.[1]. Urmările războiului, inclusiv noile tehnologii şi schimbările aranjamentelor geopolitice, culturale şi economice, au fost fără precedent.

În cazul României,obiectivul principal al luptei în acei ani a fost eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică, instaurată după Ultimatumul din 26-28 iunie 1940. Ocuparea a avut caracter de dictat, fără nici un temei istoric, neexistând nici o convenţie politică sau militară între România şi U.R.S.S., şi nici o consultare prealabilă a populaţiei privitoare la aceasta problemă. În acel moment, populaţia majoritară era cea românească.

Majoritatea istoricilor apreciază că războiul a început la 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către Germania, ceea ce a atras în conflict Franţa, Anglia şi Commonwealthul. Unii dintre istorici consideră că atacarea Chinei de către Japonia (7 iulie 1937) marchează începutul conflictului mondial. Uniunea Sovietică a anexat partea răsăriteană a Poloniei în 1939, a declanşat un război separat cu Finlanda şi a fost atacată de Germania Nazistă în iunie 1941. Statele Unite ale Americii au intrat în conflict în decembrie 1941 după Atacul de la Pearl Harbour. Războiul s-a sfârşit în 1945, când toate puterile Axei au fost înfrânte.
Cauzele celui de-Al Doilea Război Mondial sunt pe larg dezbătute încă, printre aceste cauze numărându-se, în grade diferite: Tratatul de la Versailles, Marea Criză Economică, ca şi apariţia şi dezvoltarea naţionalismului, rasismului şi militarismului, fascismului italian, nazismului german şi imperialismului japonez. De loc de neglijat printre cauzele principale se poate numara si amenintarea cu declansarea „Revoluţiei Mondiale” pusă la cale de Internaţionala Comunistă, marile puteri inţelegându-se sa ia masuri preventive. Aşa se poate explica atitudinea Angliei si Frantei faţa de pregătirile si prima parte a „războiului ciudat”. Practic toţi activiştii instigatori comunişti din Europa au fost arestaţi de nazişti si au pierit. După război au apărut mai multe cărţi care au analizat acest aspect.

Părţile aflate în conflict au fost Puterile Axei şi Aliaţii. Axa a reprezentat la început o alianţă între Italia Fascistă şi Germania Nazistă, care s-a extins mai apoi pentru a cuprinde Japonia şi ţări din Europa Răsăriteană precum România şi Bulgaria. Unele dintre ţările ocupate de nazişti au trimis unităţi militare pe front, în special pe frontul de răsărit. Printre forţele expediţionare care s-au alăturat Germaniei au fost cele ale Regimului de la Vichy, Olandei, Belgiei, Spaniei (deşi Spania era o ţară neutră), precum şi unităţi formate din ruşi şi ucrainieni(vlasovişti), sub comanda generalului Andrei Vlasov. Aliaţii au reprezentat mai întâi alianţa dintre Anglia, (inclusiv Commonwealth-ul), Franţa şi Polonia, mai târziu alăturându-li-se Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii şi China.

Principalele teatre de război au fost Oceanul Atlantic, Europa Apuseană şi Răsăriteană, Marea Mediterană, Africa de nord, Orientul Mijlociu, Oceanul Pacific şi Asia de sud est şi China. În Europa, războiul s-a încheiat odată cu capitularea necondiţionată a Germaniei de pe 8 mai 1945, dar a continuat în Asia până la capitularea Japoniei - 15 august 1945.

Cel puţin 60 de milioane de oameni au murit datorită acestui război. Aceste cifre includ victimele actelor de genocid, (Holocaustul şi experimentele Unităţii 731 a generalului Ishii Shiro din Pingfan), victimele bătăliilor incredibil de sângeroase din Europa, Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific, victimele bombardamentelor masive asupra oraşelor, inclusiv cele nucleare de la Hiroşima şi Nagasaki şi bombardamentele cu bombe incendiare ale oraşelor Dresda şi Pforzheim în Germania. Doar puţine regiuni au rămas neatinse de război. Războiul s-a dus pe "frontul de acasă" prin ducerea la paroxism a bombardamentelor strategice şi ale zonelor civile. Armele nucleare, avionul cu reacţie, rachetele şi radarul, blitzkriegul, ("războiul fulger"), folosirea pe scară largă a tancurilor, submarinelor, bombardierelor torpiloare şi a formaţiunilor de distrugătoare şi tancurilor petroliere, sunt doar câteva dintre invenţiile militare şi noile tactici care au schimbat modul de desfăşurare a conflictului. Europa postbelică a fost împărţită între sferele de influenţe occidentală şi sovietică. Dacă Occidentul a trecut la reconstrucţie prin intermediul Planului Marshall, statele Europei Răsăritene au devenit state satelit ale Uniunii Sovietice, adoptând metodele economiei planificate şi a politicii unui singur partid totalitar. Această împărţire a fost neoficială. De fapt, nu au existat înţelegeri oficiale pentru împărţirea sferelor de influenţă, relaţiile dintre ţările victorioase în război au devenit din ce în ce mai încordate, liniile militare de demarcaţie au devenit în cele din urmă graniţe de facto ale ţărilor. Ţările Europei Occidentale au devenit în mare parte membre ale NATO, în timp ce cele mai multe dintre statele din Europa Răsăriteană s-au aliat în Pactul de la Varşovia, aceste două alianţe militaro-politice fiind cele care au alimentat Războiul rece. În Asia, ocupaţia militară a Japoniei a deschis cale democratizării ţării. Războiul civil din China a continuat în timpul şi după încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial, ducând, în cele din urmă, la proclamarea Republicii Populare Chineze şi la secesiunea Taiwanului. Războiul a fost scânteia care a aprins un val de lupte pentru câştigarea independenţei coloniilor puterilor europene, metropolele finnd vlăguite de ultima conflagraţie mondială. S-a petrecut o schimbare notabilă a centrului de greutate a puterii mondiale de la ţările Europei Occidentale către noile superputeri, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovietică.
Participanţii la cel de-Al Doilea Război Mondial sunt consideraţi ca aparţinând unuia dintre cele două blocuri: Axa şi Aliaţii. Mai multe ţări mici au participat la război, cu toate că erau sub ocupaţie.

Puterile Axei au fost constituite la început din Germania, Italia şi Japonia, care au împărţit lumea în trei sfere de influenţe prin Pactul Tripartit din 1940, angajându-se să se apere între ele în cazul unei agresiuni altui stat. Acest nou pact a înlocuit vechiul Pact Anticomintern germano-japonez din 1936, la care Italia a aderat în 1937. Guvernul fascist spaniol al lui Francisco Franco a fost un sprijinitor al Axei în perioada războiului, Spania rămânând însă neutră în conflict. Mai multe state mici pot fi deasemenea numărate printre ţările Axei: Bulgaria, România, Ungaria, Slovenia şi Finlanda (în acest din urmă caz, părerile sunt împărţite).


"Cei Trei Mari": Winston Churchill, Franklin D. Roosevelt şi Iosif Vissarionovici Stalin, la Conferinţa de la Yalta din 1945Printre puterile Aliaţilor, aşa numiţii Cei Trei Mari, se aflau: Anglia (din 3 septembrie 1939), Uniunea Sovietică (din iunie 1941) şi Statele Unite ale Americii (din decembrie 1941). China se afla în război cu Japonia încă din 1937.

Pe 23 august 1939, chiar înaintea izbucnirii în Europa a celui de-al doilea război mondial, URSS şi Germania au semnat un pact de neagresiune cunoscut sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop, care, printre altele, împărţea Europa Răsăriteană în două regiuni de influenţă. Germania a încălcat pactul de neagresiune invadând URSS în 1941. SUA se ghidau în politica externă după liniile directoare trasate de Doctrina Monroe, prin care se stabilea că, atâta vreme cât ţările europene nu se amestecau în afacerile americane, nici America nu trebuia să se amestece în problemele europene (inclusiv în războaie). SUA a intrat în război după Atacul de la Pearl Harbour şi declaraţiile oficiale de război ale Japoniei şi Germaniei, când interesele americane, marina militară şi transporturile maritime au devenit ţinta atacurilor Axei.

Alte ţări, (Australia, Belgia, Brazilia, Canada, Danemarca, Franţa, Grecia, Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Filipine, Polonia, Tailanda şi Iugoslavia), au fost de asemenea considerate ca făcând parte dintre Aliaţi, deşi unele dintre ele au fost ocupate de forţele Axei, sau chiar s-au alăturat oficial forţelor Axei, e adevărat, prin constrângere.

Ţările care au ales să rămână neutre în conflagraţie, au fost privite cu neîncredere de ambele tabere şi deseori au fost presate să contribuie într-un fel sau altul la eforturile de război al vecinului mai puternic. Ţările care nu participau la conflict în mod direct aveau totuşi interese legitime să vadă învingătoare una dintre părţile angrenate în conflagraţie. De exemplu, Elveţia neutră era considerată în general favorabilă Aliaţilor, în timp ce Spania era considerată favorabilă Axei, în ciuda faptului că nici una dintre aceste ţări nu au aderat deschis la una dintre alianţele menţionate. Astfel de situaţii au permis ţărilor neutre să devină terenuri de înfruntare pentru serviciile de spionaj ale ţărilor beligerante
1937: Al doilea război chino-japonez
Pe 7 iulie 1937, Japonia, după ce ocupase în 1931 Manciuria, a lansat un atac nou împotriva Chinei lângă Beijing (vezi Incidentul de la podul Marco Polo). În loc să se retragă rapid, aşa cum făcuse în conflictele precedente, guvernul chinez a declarat război Japoniei, declanşându-se astfel al doilea război chino-japonez, care avea să devină în scurtă vreme o parte a războiului mondial. În decembrie 1937, capitala Nanking (Nanjing), a fost cucerită de japonezi, guvernul chinez refugiindu-se la Chongqing pentru tot restul războiului. Surprinşi de rezistenţa îndârjită a chinezilor, forţele japoneze au comis atrocităti nemaintâlnite până atunci împotriva civililor şi prizonierilor de război după ocuparea Nankingului, (vezi masacrul de la Nanjing), omorând aproximativ 200.000 de persoane în mai puţin de o lună.

În Europa, pacea era tot mai nesigură, după anexările de către Germania Nazistă a Austriei şi Cehoslovaciei.
Războiul a izbucnit în Polonia la 1 septembrie 1939. Franţa şi Anglia şi-au onorat obligaţiile ce le aveau faţă de aliatul polonez, declarând război Germaniei două zile mai târziu (3 septembrie). Şi Australia şi Noua Zeelandă au declarat război în aceeaşi zi, dar datorită diferenţelor de fus orar, ele au fost primele care au intrat în război, nu britanicii. Canada a urmat o săptămână mai târziu, (10 septembrie).

Polonia, care reuşise doar o mobilizare parţială, având militarii echipaţi cu arme depăşite moral, bazându-se încă pe o cavalerie numeroasă, fără să se bucure de un sprijin activ din partea englezilor şi francezilor, a fost rapid înfrântă de Wehrmachtul' superior la toate capitolele: din punct de vedere numeric, al armamentului şi tacticilor (vezi "Blitzkrieg"). Polonia a fost atacată din trei părţi, din Germania şi din Cehoslovacia ocupată. În conformitate cu înţelegerile secrete din Pactul Molotov-Ribbentrop, Armata Roşie sovietică a invadat Polonia dispre răsărit la 17 septembrie, iar guvernul polonez s-a exilat în România, împreună cu tezaurul Băncii Naţionale a Poloniei şi un număr de unităţi ale armatei poloneze. Ultimele unităţi poloneze au încetat rezistenţa pe 6 octombrie. În ciuda alianţei care-i lega de Polonia, după declararea războiului, Anglia şi Franţa nu au întreprins acţiuni militare ofensive împotriva Germaniei, armatele acesteia din urmă regrupându-se şi aşteptând dezvoltările viitoare ale conflictului. Această situaţie a durat până în mai 1940, fiind cunoscută cu numele de "războiul ciudat" ("Sitzkrieg"). Forţele poloneze au continuat să lupte împotriva forţelor Axei şi după ce ţara lor a fost ocupată. Un exemplu în această privinţa a fost contribuţia remarcabilă a piloţilor polonezi în Bătălia Angliei.


Infanteria poloneză în timpul luptelor împotriva invaziei germane, septembrie 1939.Uniunea Sovietică şi-a respectat angajamentele luate prin înţelegerile secrete al pactului Molotov-Ribbentrop şi nu i-au atacat pe germani. Stalin era fericit să constate că aprecierile sale cu privire la conflictele dintre duşmanii naturali ai sovieticilor, capitaliştii, se confirmă, aceştia încăierându-se între ei. Mai mult, Uniunea Sovietică a profitat de înfrângerea Poloniei,ocupând partea răsăriteană a ţării si ucigand la Katin pe toti ofiterii polonezi. În tot acest timp, SUA nu au intervenit în conflict, opinia publică americană fiind de părere că noul conflict european este "războiul altora".

Au fost câteva ciocniri izolate în timpul "războiului ciudat": scufundarea cuirasatului Royal Oak în rada bazei navale de la Scapa Flow şi bombardamentele Luftwaffe făcute asupra bazelor navale Rosyth şi Scapa Flow. Cuirasatul de buzunar Admiral Graf Spee al Kriegsmarine (Marina germană de război) a fost scufundat în apele Atlanticului de Sud după bătălia de la River Plate. Pactul Tripartit a fost semnat pe 27 septembrie 1939 de Germania, Italia şi Japonia, această alianţa primind numele de "Puterile Axei". Uniunea Sovietică a atacat Finlanda pe 30 noiembrie 1939, începând ceea ce avea să se numească războiul de iarnă. Acest conflict s-a încheiat în martie 1940. Deşi Finlanda a fost nevoită să facă anumite concesii teritoriale, conflictul a scos în evidenţă slaba competenţă a corpului ofiţeresc al Armatei Roşii, slăbită dupa epurările staliniste. Daca asa stateau lucrurile, oare de ce Romania, Carol II nu a pornit razboi impotriva lui Stalin cand acesta in 1940 a cucerit fara lupte nordul tarii ? Putea sa ceara si ajutorul altor tari cu care eram aliati. O mare enigma ! Dar poate ca s-a dorit sa intarate spiritele si sa convinga pe romani sa plece pe front la moarte sigura, populatia lumii fiind deja considerata prea numeroasa. "Caci voi murind in sange-Ei pot sa fie mari ".
Europa: Germania a invadat Danemarca şi Norvegia la 9 aprilie 1940, în cadrul Operaţiunii Weserübung, care avea scopul declarat să elimine ameninţarea unei invazii aliate în regiune. S-au desfăşurat lupte grele pe mare şi pe uscat în Norvegia. Forţele britanice, franceze şi poloneze au debarcat în sprijinul norvegienilor în luptele de la Namsos, Åndalsnes şi Narvik. Până la sfârşitul lunii iunie însă, forţele aliate au fost evacuate, iar armata norvegiană a capitulat. Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburg au fost invadate pe 10 mai, punând capăt astfel războiului ciudat, dând startul Bătălia Franţei. Aliaţii au sperat să poată stabiliza frontul aşa cum făcuseră şi în Primul Război Mondial, dar s-au dovedit total nepregătiţi să facă faţă tacticilor Blitzkriegului german. În prima fază a războiului, (Operaţiunea Galben), Panzergruppe von Kleist , aparţinând Wehrmachului, a ocolit linia Maginot şi a spart apărarea Aliaţilor în două, avansând rapid către Canalul Mânecii. Belgia, Luxemburgul şi Olanda au fost ocupate rapid de Grupul de Armată B, iar Corpul expediţionar englez, prins în încercuire în nord, a fost evacuat din Dunkirk în cadrul Operaţiunii Dynamo. Forţele germane au invadat Franţa în cadrul Operaţiunii Roşu, avansând prin spatele liniei Maginot spre coasta Atlanticului. În timp ce unitătile armatei franceze mai luptau încă, un număr de politicieni şi comandanţi militari de frunte au decis că era mai bine ca Franţa să capituleze. Franţa a semnat un armistiţiu cu Germania pe 22 iunie 1940, ceea ce a condus la instalarea unui guvern marionetă la Vichy în zona neocupată a ţării.

În iunie 1940, Uniunea Sovietică a ocupat statele baltice şi a anexat Basarabia şi Bucovina de nord care aparţineau României. Pentru că nu a reuşit să obţină o pace cu Anglia, Germania a început pregătirile pentru invadarea insulelor britanice în cadrul a ceea ce avea să se numească Bătălia Angliei. Luftwaffe şi Royal Air Force au luptat patru luni pentru controlul spaţiului aerian britanic. La început, Luftwaffe avea ca ţintă Centrul de comandă al RAF, dar a ajuns să se rezume la bombardamente sălbatice asupra Londrei. Cum Luftwaffe a eşuat în îndeplinirea scopurilor propuse, Operaţiunea Seelöwe (Leul de Mare) – invazia insuleleor britanice – a fost abandonată. Eforturi cel puţin la fel de mari s-au făcut pe mare în timpul Bătăliei Atlanticului. Într-o campanie pe termen lung, submarinele germane au încercat să priveze Anglia de transporturile absolut necesare apărării a mărfurilor primite din SUA prin intermediul programului Lend Lease. Submarinele germane au reuşit să reducă într-o proporţie îngrijorătoare capacitatea de transport a flotei britanice, dar Regatul Unit a refuzat să ceară pacea, primul-ministru britanic Winston Churchill afirmând răspicat: "Nu ne vom preda niciodată!". Preşedintele Roosevelt a anunţat o schimbare a poziţiei americane de la "neutră" la "nonbeligerantă ".

Mediterana: Italia a invadat Grecia pe 28 octombrie 1940, atacând din bazele din Albania. Deşi depăşiţi numeric, grecii au respins atacul italian şi au lansat un contraatac la scară mare, avansând adânc în teritoriul albanez. Până la mijlocul lunii decembrie, grecii eliberaseră un sfert din teritoriul albanez.

Campania din Africa de nord a început în 1940, forţele italiene din Libia atacându-le pe cele britanice din Egipt. Se încerca astfel transformarea Egiptului într-o posesiune italiană, ţinta principală fiind Canalul Suez, rută vitală de transport maritim. Forţele britanice, indiană şi australiană au contraatacat (Operaţiunea Compas), dar această ofensivă a fost oprită când cea mai mare parte a forţelor Commonwealthului au fost transferate în Grecia pentru a lupta împotriva germanilor. Unităţile germane (Afrika Korps) conduse de generalul Erwin Rommel au debarcat în Libia şi au reluat atacul asupra Egiptului. Italienii au invadat şi cucerit Somalia Britanică în august 1940. Pe de altă parte, declaraţia de război italiană a pus sub semnul întrebării supremaţia maritimă britanică, supremaţie sprijinită pe Gibraltar, Malta şi Alexandria. Gibraltarul nu a fost niciodată atacat direct. În schimb, Alexandria şi în special Malta au fost atacate în mod repetat de forţele Axei. Malta a devenit în această perioadă cel mai bombardat loc de pe pâmănt.

Asia: În 1940, Japonia a ocupat Indochina Franceză (Vietnamul) conform unor înţelegeri cu Guvernul de la Vichy, în ciuda opoziţiei Forţelor Franceze Libere, alăturându-se astfel agresiunii forţelor Axei, Germania şi Italia. Aceste acţiuni au intensificat conflictul Japoniei cu Statele Unite şi Regatului Unit, care au reacţionat printr-un boicot petrolier.
Europa:


Vedere de ansamblu a hărţii celui de-al doilea război mondial în Europa: Aliaţii (verde), Axa (roz) şi teritoriile cucerite de Axă (galben)Guvernul Iugoslav a cedat presiunilor italo-germane şi a semnat Pactul Tripartit pe 25 martie 1941. Au urmat demonstraţii anti-puterile Axei în ţară şi o lovitură de stat care a înlocuit guvernul cu un altul pro-Aliaţi pe 27 martie 1941. Forţele lui Hitler au invadat Iugoslavia şi Grecia la 6 aprilie 1941. Hitler a trimis fără nici o tragere de inimă armata germană să-i sprijine pe italieni în încercarea de cucerire a Greciei, scopul fiind acela de a-i împiedica pe englezi să creeze şi să consolideze un front strategic sudic. Forţele aliate ale Axei au reuşit să împingă înapoi pe greci. Trupele britanice au fost retrase din Africa de nord pentru a face faţă noului atac, dar au eşuat în încercarea de a preveni cucerirea Greciei de către Axă. La 20 mai 1941 a început Bătălia pentru Creta prin desantarea (cu ajutorul planoarelor) a vânătorilor de munte şi a paraşutiştilor (Fallschirmjäger) germani. Au fost folosite în această operaţiune 539 de aeronave de transport. Insula Creta era apărată de aproximativ 43.000 de greci, australieni, neozeelandezi şi britanici, nu toţi fiind echipaţi corespunzător. Germanii au atacat simultan pe trei aerodromuri. Atacul a reuşit numai pe unul dintre ele, care a fost cucerit, ceea ce le-a permis germanilor să-şi întărească poziţiile şi să-şi aprovizioneze rapid forţele. Aliaţii au decis după o săptămână de lupte că au fost aduşi în insulă aşa de multe trupe şi provizii germane, că apărarea insulei nu mai era cu putinţă, 17.000 de soldaţi ai Commonwealthului trebuind să fie evacuaţi. Pe insulă au rămas totuşi 10.000 de luptători greci şi 500 de britanici continuând lupta împotriva ocupanţilor germani. Pierderile germane s-au cifrat la 6.200 de oameni (din care aproape 4.000 de morţi) din cei 14.000 de soldaţi care au atacat Creta. Pierderile germanilor au fost aşa de ridicate, încât Hitler a luat hotărârea să nu mai aprobe vreodată un desant aerian. Generalul Kurt Student avea să spună mai târziu: "Creta a fost mormântul paraşutiştilor germani". Aliaţii au tras concluziile necesare din această invazie, şi anume că orice desant aerian trebuie să fie sprijinit corespunzător de unităţile de paraşutişti. Aceste concluzii au fost folosite mai târziu în timpul debarcării din Normandia.

Pe 22 iunie 1941, Germania nazistă a declanşat Operaţiunea Barbarossa – invazia Uniunii Sovietice – cea mai mare invazie din istoria omenirii. "Marele Război pentru Apărarea Patriei" (în limba rusă: Великая Отечественная Война, Velikaia Otecestvennaia Voina) a început prin atacul-surpiză al armatelor de panzere (tancuri) germane, care a încercuit şi distrus cea mai mare parte a armatelor sovietice din vest, capturând sau ucigând sute de mii de oameni. Armata Roşie a aplicat tactica pământului pârjolit în retragerea către zona de stepă a Rusiei Europene, pentru a câştiga timp şi pentru a suprasolicita liniile de aprovizionare germane. Intreprinderile industriale au fost demontate şi mutate în zona Munţilor Urali şi în Siberia, în afara razei de acţiune a bombardierelor naziste. Armatele germane au urmărit efectuarea unor atacuri simultane pe trei direcţii: spre nord, pentru capturarea oraşului Leningrad, către sud, pentru cucerirea zonelor bogate în petrol şi a oraşului Stalingrad şi către est, pentru cucerirea capitalei sovietice, Moscova. Fiecare dintre oraşele-ţintă nu aveau doar o valoare strategică, dar şi una propagandistică importantă. Armata germană nu a fost însă pregătită să ducă un război de lungă durată, fiind obligată să lupte în condiţiile iernii ruseşti. Contraatacurile sovietice i-au zdrobit pe germani în suburbiile Moscovei, debandada trupelor germane fiind cu greu evitată. "Punctul de cotitură" al luptei Aliaţilor împotriva Germaniei Naziste este considerat a fi ori eşecul din faţa porţilor Moscovei, ori capitularea Armatei a VI-a germane la Stalingrad din 1943. Războiul continuu dintre Finlanda şi Uniunea Sovietică a început prin atacuri aeriene masive sovietice la scurtă vreme după începerea Operaţiunii Barbarossa , (25 iunie), şi s-a încheiat cu un armistiţiu în 1944. URSS a avut ca aliat în acest război pe britanici, dar nu şi pe americani.

Mediterana: În iunie 1941, forţele Aliaţilor au invadat Siria şi Libanul, cucerind Damascul pe 17 iunie (Campania Siria-Liban). În acelaşi timp, armatele conduse de Rommel au avansat cu rapiditate către est, asediind portul maritimde importanţa vitală Tobruk. În ciuda rezistenţei îndârjite, trupele britanico-australiene au fost respinse până la El Alamein.
În "Ziua Z" (6 iunie 1944), aliaţii occidentali au debarcat în Normandia, aflată sub controlul germanilor, printr-un atac amfibiu purtat în zorii zilei. Primele forţe care au atacat au fost paraşutiştii americani, canadieni şi britanici, care au deschis "al doilea front împotriva germanilor". Aliaţii au suferit pierderi grele în timpul debarcării de pe plajele Normandiei. Bateriile de artilerie germane au ţinut sub control plajele până în momentul în care au fost cucerite de paraşutiştii lansaţi în spatele frontului. În continuare, infanteriştii debarcaţi au început avansare în înteriorul Normandiei. Luptele au fost foarte sângeroase, terenul şi numeroasele garduri vii avantajând apărarea germană din zona pe care francezii o numesc bocage. Un atac încununat de succes a fost efectuat la Saint-Lô, cea mai importantă forţa germană din Franţa, Armata a VII-a, a fost distrusă aproape complet în punga de la Falaise. În acest timp, în timpul Operaţiunii Dragon, armatele aliate staţionate în Italia au invadat Riviera Franceză pe 15 august şi au stabilit joncţiunea cu forţele din Normandia. Rezistenţa Franceză a declanşat insurecţia împotriva germanilor în Paris pe 19 august. Divizia franceză de sub conducerea generalului Jacques Leclerc, a primit capitularea germanilor şi a eliberat oraşul pe 25 august. La începutul anului 1944, Armata Roşie atinsese frontiera poloneză şi despresuraseră Leningradul.

La scurtă vreme după debarcarea din Normandia, pe 9 iunie, Uniunea Sovietică a început un atac în istmul Karelia, forţând Finlanda, aliat al naziştilor, să ceară un armistiţiu. Operaţiunea Bagration, o ofensivă sovietică in care au fost antrenaţi 2,5 milioane de soldaţi şi 6.000 de tancuri, a fost lansată pe 22 iunie, distrugând Grupul de Armate Centru al germanilor, luând 350.000 de prizonieri. După retragerea germanilor de pe tărmul sudic al Golful Finic, Finlanda nu a mai fost capabilă să se apere şi a cerut armistiţiul. Acest armistiţiu prevedea noi pierderi teritoriale pentru Finlanda, judecarea liderilor politici în "procese ale responsabililor finlandezi pentru război" şi internarea sau expulzarea trupelor germane din ţară. (Vezi Războiul din Laponia). Judecarea responsabililor politici a fost rău primită de opinia publică finlandeză, care a perceput acţiunea ca pe o batjocorire a rolului legilor.

Paraşutiştii aliaţi au încercat să avanseze în Germania declanşând Operaţiunea Market Garden din septembrie, dar au fost respinşi. Probleme logistice începuseră să încetinescă viteza de avansare a trupelor aliate, de vreme ce capetele liniilor lor de aprovizionare se mai aflau încă pe plajele din Normandia. Victoria decisivă a Armatei I canadiană care, în Bătălia de la Scheldt, a cucerit şi, mai apoi, apărat cu succes portul Antwerp, a asigurat un flux de aprovizionare corespunzător pentru aliaţi la sfârşitul lunii noiembrie 1944. România a cerut armistiţiul în august, urmată de Bulgaria în septembrie. Insurecţia din Varşovia a avut loc între 1 august şi 2 octombrie 1944, fiind înfrântă de germani, în condiţiile în care sovieticii nu au sprijinit lupta polonezilor. Germania s-a retras din Balcani şi a mai reuşit să se menţină prin luptă în Ungaria până în februarie 1945.

În decembrie 1944, armata germană a reuşit să organizeze ultima lor mare ofensivă în vest. Alegerea acestei soluţii era datorată faptului că un succes în est nu ar fi avut nici o relevanţă în faţa masivei Armate Roşii, care avansa implacabil către graniţele Reichului. Hitler spera ca, prin succesul acestei ofensive, să adâncească neînţelegerile neîncetate dintre aliaţii occidentali, obţinând un armistiţiu care să-i fie favorabil, permiţându-i mai apoi să se concentreze asupra înfrângerii sovieticilor. Misiunea aceasta era total nerealistă, de vreme ce întreg planul se baza pe posibilitatea cuceririi depozitelor aliate de combustibil, care ar fi permis continuarea avansării vehiculelor germane către portul Antwerp şi victoria în Bătălia de la Bulge. Germanii au reuşit să aibă succese importante la început împotriva americanilor staţionaţi în Ardeni. Forţele aliate, nepregătite pentru un asemenea atac neaşteptat, au suferit pierderi foarte mari. În primele zile ale atacului, germanii s-au bucurat de avantajul condiţiilor nefavorabile de zbor pentru aviaţia aliată, obligată să rămână la sol. În cele din urmă, îndreptarea vremii a permis aviaţiei aliate să intre în luptă, să-şi valorifice supremaţia aeriană, germanii nereuşind să captureze Bastogne. Sosirea Armatei a III-a a generalului George S. Patton a pus capăt atacului germanilor, obligaţi să se retragă înapoi în ţară. În acest timp însă, sovieticii atinseseră graniţele răsăritene ale Germaniei de dinainte de război.

Până în acest moment, ofensiva sovietică devenise aşa de puternică, încât unii istorici susţin că debarcarea americano-britanică din Normandia a fost făcută mai degrabă pentru a împiedica formarea unui bloc sovietic până pe malul Atlanticului, decât pentru a lupta împotriva Germaniei. În total, 80% din pierderile germane au fost cauzate de luptele de pe frontul de răsărit, Europa fiind divizată pe o linie care trecea prin Germania şi Austria. În zilele noastre, este o părere foarte răspândită că, dacă aliaţii occidentali nu ar fi atacat în Normandia pe frontul de vest mai slab apărat, Stalin ar fi reuşit să câştige controlul asupra întregii Europe.

Bombardarea Drezdei de către RAF şi Forţele Aeriene ale Armatei Statelor Unite (USAAF), între 13 şi 15 februarie 1945, rămâne una dintre acţiunile cele mai controversate ale celui de-al doilea război mondial. Mulţi istorici sunt de părere că oraşul Dresda nu a avut nici o importanţă industrială sau strategică şi distrugerea lui nu a influenţat în nici un fel cursul operaţiunilor militare
Europa:

Winston Churchill, Iosif Vissarionovici Stalin şi Franklin D. Roosevelt au negociat aranjamentele pentru Europa postbelică în timpul Conferinţa de la Yalta din februarie 1945. Printre hotărârile luate au fost înfiinţarea ONU, formarea statelor naţionale în Europa Răsăriteană, organizarea de alegeri libere în Polonia, (până la urmă, alegerile au fost măsluite de sovietici), repatrierea cetăţenilor sovietici şi atacarea Japoniei de către URSS la cel mult trei luni după înfrângerea Germaniei. Armata Roşie, (inclusiv cei 78.556 soldaţi ai Armatei I poloneză), au început asaltul final asupra Berlinului pe 19 aprilie 1945. Armata germană terminase retragerea în oraşul puternic fortificat. Capitala germană fusese supusă unor intense bombardamente aeriele în tot acest timp. Cei mai importanţi lideri nazişţi fuseseră ucişi în luptă sau căzuseră prizonieri. Hitler era încă în viaţă şi sănătatea sa mintală părea că se deteriorează pe zi ce trecea. Ca un ultim efort de război, Führerul a cerut tuturor civililor, inclusiv copiilor, să participe la lupta de apărare a capitalei în rândurile miliţiilor Volkssturm.


Berlinul a fost cucerit de Armata Roşie pe 2 mai. Pe clădirea Reichstagului, un militar rus înalţă steagul roşu sovietic cu secera şi ciocanul.Când această ultimă încercare a eşuat, Hitler a fost profund deziluzionat, imaginându-şi că toată lumea este împotriva lui, dar că mai are încă soldaţi pe care poate să-i trimită în luptă. Hitler şi statul său major s-au mutat în Führerbunker, un buncăr de beton de sub Cancelariei Reichului, unde, pe 30 aprilie 1945, Führerul s-a sinucis împreună cu soţia sa, Eva Braun. Amiralul Karl Dönitz a devenit şeful guvernului german şi a trimis repede un reprezentant la Reims în Franţa, pentru a semna o capitulare necondiţionată cu Aliaţii. Mareşalul Alfred Jodl a semnat capitularea necondiţionată pe 7 mai, ale cărei prevedri au intrat în vigoare pe 8 mai. Sovieticii au avut pretenţia ca capitularea să fie semnată şi la sediul statului major al forţelor sovietice. Acest lucra s-a întâmplat pe 8 mai, încetarea focului intrând în vigoare pe frontul sovietic pe 9 mai. Acesta este motivul [entru care aliaţii occidentali au sărbătorit Ziua victoriei în Europa pe 8 mai, iar Uniunea Sovietică a săbătorit Ziua Victoriei împotriva fascismului pe 9 mai.

Asia:


Japonia semnează capitularea oficială la bordul navei de luptă USS Missouri în Golful TokyoSUA au cucerit mai multe insule, aşa cum au fost Iwo Jima şi Okinawa şi a făcut ca principalele insule japoneze să se afle în raza de acţiune a crucişătoarelor şi portavioanelor americane. Printre multe alte zeci de oraşe japoneze, Tokyo a fost bombardat cu bombe incendiare şi doar în primul atac au murit până la 90.000 de oameni, în timp ce incendiile răvăşeau toată capitala. Marile pierderi de vieţi omeneşti au fost atribuite densităţii mari a populaţiei în zonele industriale, ca şi materialelor inflamabile din care erau ridicate în mod obişnuit construcţiile în acele vremuri. În plus, porturile şi principalele căi fluviale erau minate din aer prin Operaţiunea Foametea, care a distrus logistica acestei naţiuni insulare.


Ciupercă atomică în urma bombardamentului american de la Nagasaki, 9 August 1945Mai târziu, pe 6 august 1945 avionul de tip B-29 "Enola Gay", pilotat de colonelul Paul Tibbets, a lansat o bombă atomică (Little Boy) asupra oraşului Hiroshima, practic stergându-l de pe suprafaţa pământului. Pe 8 august 1945, Uniunea Sovietică a declarat război Japoniei, aşa cum fusese stabilit la Yalta şi a lansat o invazie la scară largă a Manciuriei ocupate de Japonia, (Operaţiunea Furtuna de August). Pe 9 august, bombardierul B-29 "Bock's Car" pilotat de maiorul Charles Sweeney, a aruncat a doua bombă nucleară americană (Fat Man) asupra oraşului Nagasaki. Folosirea celor două bombe atomice i-au permis Împăratului Japoniei să ocolească guvernul în funcţie şi să acţioneze pentru încheierea războiului. Intrarea Uniunii Sovietice în război a avut, de asemenea, un rol în această hotărâre, dar în discursul său la radioul nipon, împăratul nu a menţionat această invazie printre motivele care ar fi dus la capitularea Japoniei. Japonia a capitulat necondiţionat pe 15 august 1945, semnând actele de capitulare pe 2 septembrie 1945 (V-J day) la bordul vasului de luptă USS Missouri în Golful Tokyo. Capitularea Japoniei în faţa Statelor Unite nu a însemnat încheierea oficială a războiului şi cu Uniunea Sovietică, cu care Imperiul Nipon nu a semnat nici până în ziua de azi un tratat de pace. În ultimele zile ale războiului, URSS a ocupat partea de sud a insulelor Kurile, o zonă deţinută până în acel moment de japonezi şi revendicate şi de sovietici. S-au făcut numeroase eforturi[2] pentru semnarea unor acorduri de pace, dar, în mod oficial, starea de război dintre cele două naţiuni continuă să existe